Oamenii uita.

Prea putine cuvinte. Si oamenii totusi uita. Uita sa vorbeasca. Uita sa citeasca. Uita cuvintele lungi. Oamenii au invatat sa aleaga calea cea mai scurta. Au invatat efortul minim. Au invatat sa se complaca. Si oamenii uita. Uita de unde vin, unde sunt. Se gandesc doar la unde vor fi. Se hranesc cu deziluzia celui de langa el. Nu mai cauta afectiunea. O cumpara, o santajeaza. Stie ca oricum are parte de ea. Si mai stie si ca nu e cinstita. Dar omul a invatat sa se complaca. Omenirea si-a atins apogeul. Acum e la etapa complacerii. Apoi va involua. O involutie dureroasa. Dureroasa pentru cei de jos. Cei de sus vor fi multumiti. Durerea celor multi va face ca cei de sus sa perceapa o involutie dulce. O dulceata provenita din suferinta. Dar ei, cei de jos, nu uita. Nu ii uita pe cei de sus. Dar se complac. Oamenii de jos se hranesc cu iluzii, in timp ce aceia de sus se hranesc cu deziluzia celor de jos. Iar cei de sus, impreuna cu cei de jos, sunt oamenii. Oamenii care uita, oamenii care se complac. Oamenii care sufera. Sufera in tacere, pentru ca au uitat. Au uitat cine sunt, de unde vin. Au uitat cuvintele multe. Au invatat sa comunice intr-un limbaj de lemn. Au uitat sa citeasca in profunzime. Au uitat cuvintele lungi. Le-au uitat din vina lor. Pentru ca ei, oamenii, sunt vinovati. Dar nu au cale de intoarcere. Au inventat timpul. Pentru a nu se mai intoarce. Pentru ca e mai simplu sa traiasca in complacere. Pentru ca oamenii uita. De unde vin, unde sunt. Oamenii au invatat sa fie stapani. Stapani asupra celor de langa ei. Dar au uitat sa fie proprii stapani. Si asta pentru ca oamenii uita. Oamenii au invatat uitarea. Uita pentru a masca suferinte. Oamenii uita.